Muzeul de Artă Populară “dr.Nicolae Minovici” (1905-2005)
În anul 1905 s-a ridicat “prima casă în stil popular românesc”, la bariera de nord a oraşului. Clădirea are un istoric bogat, situaţia ei actuală nefiind cu nimic schimbată faţă de primii ani de existenţă. Din acest punct de vedere, mai ales muzeistic, este un sit aproape unic în Bucureşti.
Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti colecţia deja adunată la data ridicării ei, de doctorului Nicolae Minovici. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Desigur, colecţia va fi îmbogăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii.
În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin pînă în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.
Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea va fi finalizată în 1941. Nucleul patrimoniului acestui din urmă muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906. Acest spaţiu muzeal va deveni în 1912 Muzeul de Artă Naţională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcţiona deja, ca un muzeu privat care devansase iniţiativa publică. A se ţine cont de faptul că, impresionanta colecţie adunată de Tzigara Sarmucaş, nu era expusă într-un spaţiu special organizat pentru ea, lucru total diferit în cazul muzeului ridicat de Nicolae Minovici.
În anul 1937 Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 m.p., Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof.Dr.Nicolae Minovici”
Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus aportul şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. În continuarea acesteia, se afla “o fermă destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor”.
Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30 000 lei, surplusul privindu-l pe donator.
Interesant este faptul că “în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere suma de 30 mii lei, fixată prin prezentul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită.”
Actul de donaţie a fost autentificat de tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr.26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr.Nicolae Minovici, Dl.O.Tătaru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em.Odăgescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat asistat de Dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V.Pătru, “avocat personal cunoscut nouă”.
În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub “ordinul ministeriului inventarului Avuţiilor Publice nr.85/1/1939 şi 85/16/1939. Muzeul se învecina pe atunci cu str.Micşunele la Nord; cu proprietatea Prinţul Niculae şi Staţia Sericicolă la Sud; cu Şoseaua Bucureşti-Ploeşti la est şi iar strada Micşunele la vest. Suprafaţa totală a muzeului este de 435,25 m.p. iar a dependinţelor: 60,01 m.p. Clădirile dependinţă erau construite din 1910. La această dată apare un nou angajat în persoana administratorului Banciu Traian care locuia în incinta muzeului. Membrii comisiei au fost: Şerbănescu Ştefan, secretar general al sectorului I Galben; Rădulescu Dionisie, delegat al Serviciului Planului şi Sistematizării; Cârciog Traian, delegat al direcţiunii Financiare a Municipiului Bucureşti. 4
Doctorul Nicolae Minovici va muri în 1941 iar situaţia nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său, conducerea muzeului. Separat, între 1939-1941, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata “naţionalizare”.
Pe 28 octombrie 1948, s-a încheiat un alt proces verbal “în conformitate cu Decizia nr.52.306 a Primăriei Municipiului Bucureşti”, întrunită “pentru evaluarea proprietăţii din str.Micşunele nr.1 colţ cu Şoseaua Kisseleff. Vecinii sau schimbat şi ei. Astfel muzeul se mărginea la Est cu proprietatea Ministerului Agriculturii; la sud cu aceeaşi proprietate şi cu donaţia inginer Dumitru Minovici făcută “Academiei R.P.R.”; la Vest cu strada Micşunele şi la Nord cu Şoseaua Kisseleff. Clădirea a fost “foarte bine” găsită, “cu instalaţii sanitare, apă, lumină electrică şi sobe.”
Dependinţele apar împărţite în “dependinţe mari” de 140,76 mp. care erau locuinţe şi alte “dependinţe mici” de 119,28 mp. Exista desigur şi “o cultură de pomi fructiferi, care este îngrijită de un grădinar, avînd o canalizare completă de apă şi canal necesară stropitului”. Evaluarea totală a construcţiilor era de 11.359.480 lei. Membrii comisiei au fost: Gabrielescu Adriana, Arhitect Şef; Haschi Gheorghe, inginer; Juraşcu Alexandru, inspector financiar şi Vasilescu Constantin, secretar. 5
În anii 1949/1950, proprietatea Ministerului Agriculturii dispare şi se “transformă” în “parcul Centrului Poligrafic Casa Scânteii”, aflat atunci în şantier. Cu acest prilej, din proprietatea muzeului “se trece 8.150 mp. în folosinţa Centrului Poligrafic „Casa Scânteii“.” Vecinii “Centrului” erau: Muzeul de Artă Populară la N; şoseaua Bucureşti-Ploeşti la S; Şcoala de Sericicultură la S-V; şi proprietatea General Manolescu la NV. Proprietate la 1950? Curios cine era acest general. Probabil unul de factură “nouă”. 6
La începutul anilor ’70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care l-a determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arăta că muzeul “dr.Nicolae Minovici”, “este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919”. Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată de la care a făcut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată după care s-au realizat grilajele exterioare de fier forjat precum şi gardul de lemn, schimbat în anii ’90.
Numai în anul 1973 s-au organizat 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare; 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat, 1 martie 1974.
Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevede cauza acestei reconsiderări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R. prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 “solicită transferul” muzeului către o altă funcţionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al PCR, la 1 noiembrie 1977 anunţa: “Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: Bd. Ana Ipătescu 39; Str. Zambaccian 21 A; str. Arh.Ion Mincu 15; Str. Minovici 1; Şos. Kisseleff 10; str. Mihail M nr.3-5 şi Bd. Dacia nr.35.” 7
Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtică, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste(18 noiembrie 1977) precum şi “tovarăşului Nicu Dobrescu”, la aceeaşi dată.
Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că “atît din punct de vedere legal cît şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei al acestei clădiri, ce ar produce nemulţumiri în rîndul populaţiei”. Se pare că legaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului, el a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărîrea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi a Educaţiei Socialiste, fără a se preciza pînă la ce dată.” Aceste date le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului “Scânteia”, deoarece acest ziar publicase un articol “renumele muzeului ar putea fi şi mai mare” (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978) Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat dar, a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985.
În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsînd soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridică a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost închis în septembrie 1990, ultima semnătură a vizitatorilor fiind pe data de 16 09 1990 cînd se consemna “absolut necesară prezenţa unui muzeograf”.
În 1982, muzeul este transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al RSR şi implicit al Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului. După decesul lui Dumitru Minovici(1983), muzeul a fost lipsit de serviciul personalului de specialitate. Drept pentru care a fost probabil închis. În cursul anului 1990, el a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.
În august 1991, se reface gardul dinspre “terenul de cultură al ADP sector 1”, moment în care, terenul vilei Minovici se ‘extinde’ cu o fâşie de teren lată de 4 m. şi lungă de 72 m. Dar, acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955 când a fost „transferat“ Casei Scânteii. Începînd cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a clădirii care necesita un proiect de consolidare şi restaurare.
Muzeul a rămas închis. La 2 decembrie 1997 guvernul României a hotărît “transmiterea ansamblului imobiliar „Vila Minovici“, proprietate publică a statului, şi a colecţiei de artă populară „Dr.Nicolae Minovici“ în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti” – astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la consolidarea şi restaurarea clădirii. Expertiza a fost realizată între 1998-2000 şi predată Consiliului pentru Cultură al Municipiului Bucureşti nemafiind nevoie decît de organizarea licitaţiei publice privind şantierul de restaurare. De la finalizarea expertizei au trecut aproape patru ani iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a demarat vreun tip de măsuri privind consolidarea clădirii, clădire care se deteriorează de la un an la altul.
Acest scurt excurs biografic al familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă [doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie; ingineri, avocaţi] subliniază aportul pe care această categorie socială în formare, l-a avut în modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti.
Am încercat să urmărim tipul de ideal şi mijloacele prin care această categorie socială – tot mai consistentă numeric şi diversificată profesional în secolul al XIX-lea – a reuşit să se afirme în plan social, cultural şi desigur financiar. Aceşti liberi-profesionişti, modeşti totuşi ca venituri faţă de protipendadă şi bancheri dar ca nivel cultural depăşindu-le de cele mai multe ori, au putinţa intelectuală şi financiară să întemeieze instituţii, la început pe speze proprii şi împrumuturi la prieteni apropiaţi [Societatea “Salvării” şi Spitalul de Urgenţă, între altele] sau numai prin posibilităţi personale, cum sunt de pildă cele două muzee care le poartă numele: “Doctor Nicolae Minovici [1905] şi “Inginer Dumitru Minovici” [1941].
În ultimă instanţă, existenţa acestei categorii sociale dosebit de dinamice în societatea românească modernă, ne arată existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpâni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sunt actuale?
Patrimoniul
Cercetările pe teren ale doctorului Nicolae Minovici, datează din 1904, mai întâi în regiunea Vâlcea, unde relaţii de familie îi permiteau să se deplaseze mai uşor. Mai multe călătorii au fost necesare pentru a se informa şi apoi spre a achiziţiona ţesături şi ceramică, mergând din Vâlcea spre vest, trecând prin Hurez până spre Târgiu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar în timpul primului război mondial, şi ulterior, a vizitat adesea regiunea Neamţu-Văratec-Secu, unde calitatea sa de director al centrului de reeducare a invalizilor de război îl obliga să se deplaseze.
Ulterior fiind numit profesor şi la Universitatea din Cluj, a continuat să studieze şi să colecţioneze diverse obiecte din acea regiune. La colecţia profesorului Minovici se mai adaugă şi obiectele colecţionate de inginer Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat în primul rând de ceramica din Ardeal, colecţionând treptat atât produsele olarilor din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului. Concomitent a colecţionat şi icoane pe sticlă, multe din ele achiziţionate direct de la meşterul respectiv, precum şi obiecte din lemn: furci de tors, căuşe din regiunea Branului şi Sarmizegetuza. Din Banat a achiziţionat ţesături, ceapse, oprege, etc.
Casa şi colecţia de obiecte de artă populară au fost puse încă din 1914, la dispoziţia publicului. Clădirea în care se găseşte expusă colecţia a fost construită în 1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, după indicaţiile profesorului Minovici. Ea este o stilizare a vechilor cule, având la parter geamuri şi uşi mici, şi o scară interioară care duce la etaj printr-un foişor.
Principalul element decorativ îl constituie foişorul. Cinci coloane de piatră, purtând bogate capitele, susţin tot atâtea arce trilobate. Între piedesatalele coloanelor, balustre ajurate completează nota şi nobleţea stilului brâncovenesc.
Un turn important în patru muchii, de amintire medievală, sprijinit de un contrafort puternic, se termină cu o căciulă susţinută de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat în frescă cu arabescuri, iar de jur împrejur 40 de clopoţei de cristal emit sunete de la orice adiere a vântului.
Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitetcură iar macheta acestuia, a figurat în deceniile cinci şi şase al secolului nostru, la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu de arhitetcură românească.
Colecţia muzeului fiind făcută de colecţionari, fără un plan dinainte stabilit, nu toate regiunile sînt egal reprezentate. Cele mai numeroase obiecte sînt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş; ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sunt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brîie, scoarţe, cergi, fote, etc.
În ceea ce priveşte creamica, cea ardelenească este deosebit de bine reprezentată. Sînt prezente străchini de Făgăreş care, pe un fond alb, au în mijloc motiv floral, iar ca bordură, în albastru şi verde crenguţe de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului, au borduri cu verde, albastru şi brun, iar la mijloc, flori sau păsări stilizate. Ceramica de Braşov, albă, pictată sau desenată cu cornul cu albastru, precum ceramică săsească, albastră de cobalt avînd desenul zgâriat, reprezentând păsări, ciorchini de struguri, ş.a. Această ceramică este cea mai veche pe care muzeul o posedă şi poartă pe ea anul, cea mai veche ffiind din 1789, fiind semnată cu iniţialele celui care a făcut-o.
Pe blidare se poate vedea o frumoasă serie de străchini de Hurez, de la începutul secolului XIX. Olăria moldovenească este de asemenea reprezentată, precum şi ceramica de Biniş-Banat, prin mai multe oale şi ulcioare, care fac parte din categoria unei ceramici străvechi. Formele sunt simpe şi elegante, iar culoarea este a humei naturale, cu ornamente negre sau brune.
Alături, pe un fond negru sau brun închis, cu picturi gălbui şi verzi, se află specifica olărie maghiară. Cănile sunt în general de provenineţă ardelenească şi sînt împodobite cu flori şi motive specifice regiunii de origine.
Muzeul deţine şi o capelă construiţă în bolţi cu chenare, aşa cum se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane de aici este deosebit de interesantă, prin faptul că arată începuturile picturii nostre, întrucât meşterii care le-au pictat sânt români şi premegători ai picturii noastre laice. Parte din aceste icoane sînt executate printr’o tehnică cunoscută sub numele de tempora, parte sînt pictate direct pe sticlă. Multe din ele poartă semnătura meşterului, de exemplu: Ion ot Ocna precum şi data cînd au fost lucrate: secolul al XVII –lea şi al XVIII-lea.
Uşile acestei încăperi, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sînt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei.
Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor cât şi a simbolurilor. Tot la simbol se reduce şi moştenirea culturală a familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă (doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie, ingineri, avocaţi), fapt care subliniază contribuţia pe care această categorie socială în formare a avut-o în modernizarea societăţii româneşti.
În ultimă instanţă, existenţa acestor categorii sociale deosebit de dinamice în societatea românească modernă demonstrează existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpîni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sînt actuale?
4 Proces Verbal nr.173 din 22 octombrie 1939, Primăria Municipiului Bucureşti, Comisia de inventarierea imobilelor publice, sector I Galben
5 Proces Verbal nr.152 din 28 octombrie 1948, Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia administraţiei bunurilor, Comisia de evaluare a proprietăţilor vechi P.M.B.
6 Decizie a C.P.B.(Consiliului Primăriei Bucureştilor) no.1534 din 24 martie 1950
7 Decretul 409 din 1955, Decizie a Comitetului Central al P.C.R. nr. H-5432 din 20 octombrie 1977, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., Cabinetul Ministrului nr.1414 din 31 octombrie 1977
Clădirea a fost ridicată pentru a adăposti colecţia deja adunată la data ridicării ei, de doctorului Nicolae Minovici. Compartimentările clădirii au fost determinate de categoriile variate de obiecte colecţionate şi modul de expunere. Desigur, colecţia va fi îmbogăţită între 1919-1940 prin valuri succesive de achiziţii.
În clădire nu s-a locuit permanent dar, cel puţin pînă în 1937, aici aveau loc diferite reuniuni familiale sau colegiale, conferinţe şi sesiuni ştiinţifice precum şi diferite consfătuiri profesionale.
Muzeul doctorului Nicolae Minovici este primul muzeu bucureştean de artă populară. El a devansat proiectul ambiţios al lui Tzigara Samurcaş care, deşi la 1912 punea piatra de temelie al actualului Muzeu al Ţăranului Român, clădirea va fi finalizată în 1941. Nucleul patrimoniului acestui din urmă muzeu a fost organizat în clădirea Monetăriei Statului, cu sprijinul lui Spiru Haret la 1 octombrie 1906. Acest spaţiu muzeal va deveni în 1912 Muzeul de Artă Naţională. La începutul anului 1906, muzeul doctorului Nicolae Minovici funcţiona deja, ca un muzeu privat care devansase iniţiativa publică. A se ţine cont de faptul că, impresionanta colecţie adunată de Tzigara Sarmucaş, nu era expusă într-un spaţiu special organizat pentru ea, lucru total diferit în cazul muzeului ridicat de Nicolae Minovici.
În anul 1937 Nicolae Minovici a donat colecţia sa alături de proprietatea aferentă, în suprafaţă totală de 13.878 m.p., Comunei Bucureştilor. Potrivit actului de donaţie, vila urma să fie “pentru totdeauna un muzeu de artă naţională cu denumirea “Muzeul de Artă Naţională Prof.Dr.Nicolae Minovici”
Vila era înconjurată de o splendidă grădină în stil 1900 la care şi-a adus aportul şi sculptorul decorativ Wilhelm August von Becker. În continuarea acesteia, se afla “o fermă destinată culturii pomilor fructiferi, plantelor şi creşterii păsărilor”.
Exista şi un personal angajat reprezentat de un custode, un grădinar şi o îngrijitoare pentru fermă. Pentru plata acestora, precum şi pentru plăţile legate de întreţinere, lumină, apă, gunoi, încălzit, întreţinerea plantaţiei şi replantaţiei, reînoirea păsărilor de la fermă, Comuna Bucureştilor urma să plătească lunar suma de 30 000 lei, surplusul privindu-l pe donator.
Interesant este faptul că “în cazul situaţiei economice sau financiare, leul ar suferi vreo depreciere suma de 30 mii lei, fixată prin prezentul act se va mări sau micşora în raport cu valoarea leului astfel cum este astăzi stabilită.”
Actul de donaţie a fost autentificat de tribunalul Ilfov prin procesul verbal nr.26.471 din 17 iulie 1937. La încheierea procesului verbal, au participat Dr.Nicolae Minovici, Dl.O.Tătaru care reprezenta Primăria Municipiului Bucureşti, Em.Odăgescu, supleant delegat la Tribunalul Ilfov secţia de notariat asistat de Dl. grefier ajutor Velicu. A existat şi un martor, V.Pătru, “avocat personal cunoscut nouă”.
În 22 octombrie 1939 s-a încheiat un nou proces verbal sub “ordinul ministeriului inventarului Avuţiilor Publice nr.85/1/1939 şi 85/16/1939. Muzeul se învecina pe atunci cu str.Micşunele la Nord; cu proprietatea Prinţul Niculae şi Staţia Sericicolă la Sud; cu Şoseaua Bucureşti-Ploeşti la est şi iar strada Micşunele la vest. Suprafaţa totală a muzeului este de 435,25 m.p. iar a dependinţelor: 60,01 m.p. Clădirile dependinţă erau construite din 1910. La această dată apare un nou angajat în persoana administratorului Banciu Traian care locuia în incinta muzeului. Membrii comisiei au fost: Şerbănescu Ştefan, secretar general al sectorului I Galben; Rădulescu Dionisie, delegat al Serviciului Planului şi Sistematizării; Cârciog Traian, delegat al direcţiunii Financiare a Municipiului Bucureşti. 4
Doctorul Nicolae Minovici va muri în 1941 iar situaţia nu se va schimba decât cu anii puterii populare. Nepotul său de soră, care primise în 1938 o parte a proprietăţii doctorului, inginerul Dumitru Minovici, va prelua de la unchiul său, conducerea muzeului. Separat, între 1939-1941, va ridica actualul muzeu de Artă Feudală Occidentală, pe care l-a donat în 1945 Academiei Române pentru a nu-l pierde la anunţata “naţionalizare”.
Pe 28 octombrie 1948, s-a încheiat un alt proces verbal “în conformitate cu Decizia nr.52.306 a Primăriei Municipiului Bucureşti”, întrunită “pentru evaluarea proprietăţii din str.Micşunele nr.1 colţ cu Şoseaua Kisseleff. Vecinii sau schimbat şi ei. Astfel muzeul se mărginea la Est cu proprietatea Ministerului Agriculturii; la sud cu aceeaşi proprietate şi cu donaţia inginer Dumitru Minovici făcută “Academiei R.P.R.”; la Vest cu strada Micşunele şi la Nord cu Şoseaua Kisseleff. Clădirea a fost “foarte bine” găsită, “cu instalaţii sanitare, apă, lumină electrică şi sobe.”
Dependinţele apar împărţite în “dependinţe mari” de 140,76 mp. care erau locuinţe şi alte “dependinţe mici” de 119,28 mp. Exista desigur şi “o cultură de pomi fructiferi, care este îngrijită de un grădinar, avînd o canalizare completă de apă şi canal necesară stropitului”. Evaluarea totală a construcţiilor era de 11.359.480 lei. Membrii comisiei au fost: Gabrielescu Adriana, Arhitect Şef; Haschi Gheorghe, inginer; Juraşcu Alexandru, inspector financiar şi Vasilescu Constantin, secretar. 5
În anii 1949/1950, proprietatea Ministerului Agriculturii dispare şi se “transformă” în “parcul Centrului Poligrafic Casa Scânteii”, aflat atunci în şantier. Cu acest prilej, din proprietatea muzeului “se trece 8.150 mp. în folosinţa Centrului Poligrafic „Casa Scânteii“.” Vecinii “Centrului” erau: Muzeul de Artă Populară la N; şoseaua Bucureşti-Ploeşti la S; Şcoala de Sericicultură la S-V; şi proprietatea General Manolescu la NV. Proprietate la 1950? Curios cine era acest general. Probabil unul de factură “nouă”. 6
La începutul anilor ’70, muzeul a fost trecut într-un grad inferior, categoria a IV-a, act care l-a determinat pe directorul acestuia, Dumitru Minovici, să trimită un memoriu vice-preşedintelui Ioan Jinga. Prin acest memoriu, se arăta că muzeul “dr.Nicolae Minovici”, “este primul şi singurul muzeu de artă populară din capitală la 1919”. Mai menţiona faptul că era director al muzeului din 1938, dată de la care a făcut o serie de donaţii de artă populară şi a intervenit cu plata lucrărilor de consolidare a clădirii după cutremurul din 1940, dată după care s-au realizat grilajele exterioare de fier forjat precum şi gardul de lemn, schimbat în anii ’90.
Numai în anul 1973 s-au organizat 16 expoziţii temporare, 5 expoziţii festive, 22 conferinţe, 4 concursuri şcolare; 8 şezători literar-artistice şi 6 seri muzeale. Memoriul este datat, 1 martie 1974.
Nu ştim dacă muzeul a fost retrecut în categoria I-a dar, dacă judecăm actul din noiembrie 1977, se întrevede cauza acestei reconsiderări. Mai exact, în baza Decretului 409/1955, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R. prin actul normativ H 5432 din 20 octombrie 1977 “solicită transferul” muzeului către o altă funcţionalitate. Astfel, Cancelaria Comitetului Central al PCR, la 1 noiembrie 1977 anunţa: “Vă comunicăm că s-a aprobat ca următoarele puncte să fie transferate Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi închiriate oficial pentru deservirea Corpului Diplomatic sau ca reşedinţă de ambasadă: Bd. Ana Ipătescu 39; Str. Zambaccian 21 A; str. Arh.Ion Mincu 15; Str. Minovici 1; Şos. Kisseleff 10; str. Mihail M nr.3-5 şi Bd. Dacia nr.35.” 7
Acest fapt l-a determinat pe Dumitru Minovici să intervină cu numeroase memorii către secretarul C.C. al P.C.R. Cornel Burtică, vicepreşedinte al guvernului, către Tamara Dobrin, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste(18 noiembrie 1977) precum şi “tovarăşului Nicu Dobrescu”, la aceeaşi dată.
Prin memoriile respective, Dumitru Minovici afirma că “atît din punct de vedere legal cît şi din punct de vedere practic, nu ar fi oportună schimbarea destinaţiei al acestei clădiri, ce ar produce nemulţumiri în rîndul populaţiei”. Se pare că legaţia Indiei se arăta interesată de clădirea muzeului, el a fost închis la 20 noiembrie 1978 prin hotărîrea Comitetului de Cultură şi Educaţie al Municipiului Bucureşti, precum şi al Consiliului Culturii şi a Educaţiei Socialiste, fără a se preciza pînă la ce dată.” Aceste date le aflăm dintr-o scrisoare a inginerului Dumitru Minovici către Secretariatul de redacţie al ziarului “Scânteia”, deoarece acest ziar publicase un articol “renumele muzeului ar putea fi şi mai mare” (Scânteia, 11489, 22 iunie 1978) Acţiunea ziarului se înscria desigur în politica de susţinere a desfiinţării muzeului. Nu a fost desfiinţat dar, a fost închis, în ciuda memoriilor repetate către Tamara Dobrin pentru a se reveni asupra acestui act. A fost redeschis în 1985.
În 1983, Dumitru Minovici trece în nefiinţă, lăsînd soţiei sale, Ligia Minovici, calitatea juridică a celor două acte de donaţie pe care le patronase din 1945. Muzeul a fost închis în septembrie 1990, ultima semnătură a vizitatorilor fiind pe data de 16 09 1990 cînd se consemna “absolut necesară prezenţa unui muzeograf”.
În 1982, muzeul este transferat spre administrare Muzeului Naţional de Artă al RSR şi implicit al Ministerului Culturii, Primăria Bucureştilor nemaifiind proprietara imobilului. După decesul lui Dumitru Minovici(1983), muzeul a fost lipsit de serviciul personalului de specialitate. Drept pentru care a fost probabil închis. În cursul anului 1990, el a fost transferat spre administrare Muzeului Satului prin ordinul nr.11 din 21 februarie 1991. Cererea de transfer a făcut-o Muzeul Satului. Ordinul este semnat de ministrul culturii şi cultelor de atunci, Andrei Pleşu.
În august 1991, se reface gardul dinspre “terenul de cultură al ADP sector 1”, moment în care, terenul vilei Minovici se ‘extinde’ cu o fâşie de teren lată de 4 m. şi lungă de 72 m. Dar, acest teren aparţinuse de fapt vilei Minovici până la 1955 când a fost „transferat“ Casei Scânteii. Începînd cu anul 1993, prin cereri către Ministerul Culturii şi Cultelor, Muzeul Satului a prezentat situaţia precară a clădirii care necesita un proiect de consolidare şi restaurare.
Muzeul a rămas închis. La 2 decembrie 1997 guvernul României a hotărît “transmiterea ansamblului imobiliar „Vila Minovici“, proprietate publică a statului, şi a colecţiei de artă populară „Dr.Nicolae Minovici“ în proprietatea publică a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi în administrarea Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti” – astăzi Muzeul Municipiului Bucureşti. Transferul s-a încheiat practic la 20 mai 1998. De atunci s-a derulat o iniţiativă referitoare la consolidarea şi restaurarea clădirii. Expertiza a fost realizată între 1998-2000 şi predată Consiliului pentru Cultură al Municipiului Bucureşti nemafiind nevoie decît de organizarea licitaţiei publice privind şantierul de restaurare. De la finalizarea expertizei au trecut aproape patru ani iar Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu a demarat vreun tip de măsuri privind consolidarea clădirii, clădire care se deteriorează de la un an la altul.
Acest scurt excurs biografic al familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă [doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie; ingineri, avocaţi] subliniază aportul pe care această categorie socială în formare, l-a avut în modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti.
Am încercat să urmărim tipul de ideal şi mijloacele prin care această categorie socială – tot mai consistentă numeric şi diversificată profesional în secolul al XIX-lea – a reuşit să se afirme în plan social, cultural şi desigur financiar. Aceşti liberi-profesionişti, modeşti totuşi ca venituri faţă de protipendadă şi bancheri dar ca nivel cultural depăşindu-le de cele mai multe ori, au putinţa intelectuală şi financiară să întemeieze instituţii, la început pe speze proprii şi împrumuturi la prieteni apropiaţi [Societatea “Salvării” şi Spitalul de Urgenţă, între altele] sau numai prin posibilităţi personale, cum sunt de pildă cele două muzee care le poartă numele: “Doctor Nicolae Minovici [1905] şi “Inginer Dumitru Minovici” [1941].
În ultimă instanţă, existenţa acestei categorii sociale dosebit de dinamice în societatea românească modernă, ne arată existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpâni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sunt actuale?
Patrimoniul
Cercetările pe teren ale doctorului Nicolae Minovici, datează din 1904, mai întâi în regiunea Vâlcea, unde relaţii de familie îi permiteau să se deplaseze mai uşor. Mai multe călătorii au fost necesare pentru a se informa şi apoi spre a achiziţiona ţesături şi ceramică, mergând din Vâlcea spre vest, trecând prin Hurez până spre Târgiu-Jiu. A urmat apoi regiunea Muscel, iar în timpul primului război mondial, şi ulterior, a vizitat adesea regiunea Neamţu-Văratec-Secu, unde calitatea sa de director al centrului de reeducare a invalizilor de război îl obliga să se deplaseze.
Ulterior fiind numit profesor şi la Universitatea din Cluj, a continuat să studieze şi să colecţioneze diverse obiecte din acea regiune. La colecţia profesorului Minovici se mai adaugă şi obiectele colecţionate de inginer Dumitru Minovici. Acesta a fost interesat în primul rând de ceramica din Ardeal, colecţionând treptat atât produsele olarilor din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului. Concomitent a colecţionat şi icoane pe sticlă, multe din ele achiziţionate direct de la meşterul respectiv, precum şi obiecte din lemn: furci de tors, căuşe din regiunea Branului şi Sarmizegetuza. Din Banat a achiziţionat ţesături, ceapse, oprege, etc.
Casa şi colecţia de obiecte de artă populară au fost puse încă din 1914, la dispoziţia publicului. Clădirea în care se găseşte expusă colecţia a fost construită în 1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, după indicaţiile profesorului Minovici. Ea este o stilizare a vechilor cule, având la parter geamuri şi uşi mici, şi o scară interioară care duce la etaj printr-un foişor.
Principalul element decorativ îl constituie foişorul. Cinci coloane de piatră, purtând bogate capitele, susţin tot atâtea arce trilobate. Între piedesatalele coloanelor, balustre ajurate completează nota şi nobleţea stilului brâncovenesc.
Un turn important în patru muchii, de amintire medievală, sprijinit de un contrafort puternic, se termină cu o căciulă susţinută de opt coloane simple. Plafonul turnului este pictat în frescă cu arabescuri, iar de jur împrejur 40 de clopoţei de cristal emit sunete de la orice adiere a vântului.
Încă din anii ’30, imobilul a fost declarat monument de arhitetcură iar macheta acestuia, a figurat în deceniile cinci şi şase al secolului nostru, la toate expoziţiile din străinătate, ca exemplu de arhitetcură românească.
Colecţia muzeului fiind făcută de colecţionari, fără un plan dinainte stabilit, nu toate regiunile sînt egal reprezentate. Cele mai numeroase obiecte sînt costumele de port din regiunile Suceava, Ilfov-Vlaşca, Argeş; ţesături din Oltenia, ceramică şi icoane pe sticlă din Ardeal. Textilele mai sunt reprezentate şi de alte obiecte şi accesorii precum peştemanuri, catrinţe, cămăşi şi ştergare de cap, poturi-nădragi, ilice, cămăşi cu mâneci de borangic înfrumuseţate cu dantelă, brîie, scoarţe, cergi, fote, etc.
În ceea ce priveşte creamica, cea ardelenească este deosebit de bine reprezentată. Sînt prezente străchini de Făgăreş care, pe un fond alb, au în mijloc motiv floral, iar ca bordură, în albastru şi verde crenguţe de brad stilizate; cele din regiunea Sibiului, au borduri cu verde, albastru şi brun, iar la mijloc, flori sau păsări stilizate. Ceramica de Braşov, albă, pictată sau desenată cu cornul cu albastru, precum ceramică săsească, albastră de cobalt avînd desenul zgâriat, reprezentând păsări, ciorchini de struguri, ş.a. Această ceramică este cea mai veche pe care muzeul o posedă şi poartă pe ea anul, cea mai veche ffiind din 1789, fiind semnată cu iniţialele celui care a făcut-o.
Pe blidare se poate vedea o frumoasă serie de străchini de Hurez, de la începutul secolului XIX. Olăria moldovenească este de asemenea reprezentată, precum şi ceramica de Biniş-Banat, prin mai multe oale şi ulcioare, care fac parte din categoria unei ceramici străvechi. Formele sunt simpe şi elegante, iar culoarea este a humei naturale, cu ornamente negre sau brune.
Alături, pe un fond negru sau brun închis, cu picturi gălbui şi verzi, se află specifica olărie maghiară. Cănile sunt în general de provenineţă ardelenească şi sînt împodobite cu flori şi motive specifice regiunii de origine.
Muzeul deţine şi o capelă construiţă în bolţi cu chenare, aşa cum se întâlneau şi în vechile aşezări feudale. Colecţia de icoane de aici este deosebit de interesantă, prin faptul că arată începuturile picturii nostre, întrucât meşterii care le-au pictat sânt români şi premegători ai picturii noastre laice. Parte din aceste icoane sînt executate printr’o tehnică cunoscută sub numele de tempora, parte sînt pictate direct pe sticlă. Multe din ele poartă semnătura meşterului, de exemplu: Ion ot Ocna precum şi data cînd au fost lucrate: secolul al XVII –lea şi al XVIII-lea.
Uşile acestei încăperi, sculptate din lemn, cu vrejuri şi corzi de viţă, în parte aurite şi pictate, sînt din secolul al XVIII-lea şi au aparţinut unei biserici din Banat, din preajma Orşovei.
Cele peste 200 de ouă încondeiate, adunate din întreaga ţară, poartă specificul regiunii de origine, atât în privinţa culorilor cât şi a simbolurilor. Tot la simbol se reduce şi moştenirea culturală a familiei Minovici, o familie de liber-profesionişti prin excelenţă (doctori, profesori universitari în medicină, farmacie, chimie, ingineri, avocaţi), fapt care subliniază contribuţia pe care această categorie socială în formare a avut-o în modernizarea societăţii româneşti.
În ultimă instanţă, existenţa acestor categorii sociale deosebit de dinamice în societatea românească modernă demonstrează existenţa unui corpus social echilibrat, cu un sistem de valori de valenţă europeană pe cale a se înstăpîni în fondul autohton, de altă factură mentală, afectivă şi culturală. Cîte din aceste repere mai sînt actuale?
4 Proces Verbal nr.173 din 22 octombrie 1939, Primăria Municipiului Bucureşti, Comisia de inventarierea imobilelor publice, sector I Galben
5 Proces Verbal nr.152 din 28 octombrie 1948, Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia administraţiei bunurilor, Comisia de evaluare a proprietăţilor vechi P.M.B.
6 Decizie a C.P.B.(Consiliului Primăriei Bucureştilor) no.1534 din 24 martie 1950
7 Decretul 409 din 1955, Decizie a Comitetului Central al P.C.R. nr. H-5432 din 20 octombrie 1977, Cancelaria Comitetului Central al P.C.R., Cabinetul Ministrului nr.1414 din 31 octombrie 1977
posted by Padurea Baneasa @ 10:22 p.m.
0 Comments:
Trimiteți un comentariu
<< Home