Nicolae Minovici (Râmnicu Sărat, 1868 – Bucureşti, 1941)

Nicolae Minovici a fost cel de-al şaptelea copil în viaţă al familiei Ştefan Minovici, născut în ziua de 23 octombrie 1868. El rămîne un caz mai deosebit atît prin realizările sale ştiinţifice cît mai ales prin ctitoriile pe care le-a dăruit Bucureştilor.
Descris de mic ca o “fire încăpăţînată, îndărătnică, dar voluntară”, Nicolae a urmat cursurile primare la Şcoala comunală no.1 din Brăila iar liceul l-a absolvit în Bucureşti la Sf.Sava. Nicolae va face prima ruptură în cadrul familiei faţă de pasiunea legată de ştiinţe: după absolvirea bacalaureatului în 1891, el se va înscrie la Şcoala de Belle-Arte, cursuri pe care le-a urmat timp de un an.
Intervenţiile fratelui său mai mare Mina, l-au determinat în final să se înscrie în circuitul ştiinţelor, înscriindu-se la Facultatea de Medicină. Apropierea de lumea artelor nu a fost dată uitării. Nicolae Minovici a devenit un asiduu colecţionar de obiecte de artă şi în mod special de artă populară din spaţiul românesc.
În anul 1898, Nicolae Minovici obţine titlul de doctor în medicină, cu lucrarea “Tatuajurile în România”, publicată în acelaşi an. Această temă era abordată pentru prima oară în România şi aşa a rămas pînă astăzi. Student fiind a lucrat ca desenator şi preparator al sălii de disecţie, apoi al clinicii şi Institutului de Chirurgie şi Ginecologie. În tot timpul studiilor a ocupat şi posturile de preparator, apoi de asistent la Catedra de Histologie.
Şi-a continuat studiile la Berlin între 1899-1901 unde lucrează şi la diferite instituţii precum Institutul de Anatomie Patologică şi Spitalul “Moabit”. A avut contacte cu reputaţi specialişti din domeniul medicinii: profesorii Strassman, Virchow şi Lepmann din Berlin precum şi profesorii Paul Garnier, Magnan şi Manoeuvrier din Paris.
Întors în ţară a realizat în mai puţin de zece ani cîteva lucruri remarcabile: în 1905 a înfiinţat “Societatea de Salvare” – prima din România modernă; în 1936 Spitalul de urgenţă şi Şcoala Samariteană. În anul 1904 Nicolae Minovici a publicat lucrarea “Studiu asupra spînzurării”. Este un studiu unic în domeniul medicinii româneşti din perioada pionieratului.
Rămas fidel pasiunii sale de întîi, doctorul Nicolae Minovici a finalizat în 1905 un alt proiect: “Muzeul de Artă Naţională Dr.Nicolae Minovici”, în marginea de nord a Bucureştiului. Clădirea a fost proiectată de arhitectul Cristofi Cerchez, cu o destinaţie specială, aceea de a fi un muzeu de etnografie. Muzeul a funcţionat ca instituţie particulară pînă în 1936 cînd a fost donat Primăriei Oraşului Bucureşti; muzeul a funcţionat începînd cu anul 1906.
Retras din Bucureşti în anii 1917-1918, Nicolae Minovici va găsi vila prădată la întoarcerea în capitală, în decembrie 1918. Unele surse susţin că actul a fost săvîrşit de trupele germane care îşi stabiliseră cantonamentul în vilă însă alte surse suţin contrariul(un inventar de predare-primire lăsat de comandamentul german), că de fapt vila a fost jefuită de soldaţii români cu prilejul retragerii trupelor germane din capitală. Colecţia a fost îmbogăţită treptat cu noi achiziţii în perioada 1918-1940.
Nicolae Minovici este numit medic legist pe lîngă parchetul Tribunalului Ilfov(1902) şi Subdirector al Institutului medico-legal şi profesor de medicină legală la Şcoala de Ştiinţe de Stat. În acelaşi an este însărcinat de primărie să rezolve problema cerşetoriei şi a vagabondajului în Bucureşti.
În anul 1909 Nicolae Minovici este avansat şef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală iar ulterior “este abilitat docent în medicina legală şi numit conferenţiar pentru această disciplină la Facultatea de Medicină”(1915). După primul război mondial îl găsim la Universitatea din Cluj, la catedra de medicină legală (1919) unde, a creat “din nimic” Institutul de Medicină Legală din Cluj. Începînd cu anul 1926 se află din nou în Bucureşti cînd a preluat funcţia de primar al sectorului III Albastru [care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie, Şerban Vodă, etc]
Ceea ce a constatat doctorul atunci în aceste părţi ale oraşului, nu au fost realităţi foarte diferite faţă de cele de astăzi: străzi fără trotuar, multe nepavate şi necanalizate, majoritatea luminate prost sau deloc, cocioabe şi magherniţe insalubre, înghesuite şi înconjurate de mormane de gunoi.
Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraş, numele său intrînd şi în folclorul de mahala: “Minovici dărîmâ tot/Minovici e tîrnăcop!” Astfel străzile au fost periodic curăţat şi multe dintre ele pavate, maidanele transformate treptat în parcuri [cum a fost cel din dosul tribunalului], a fost ridicat un cămin pentru gunoierii şi măturătorii sectorului şi construite primele W.C-uri subterane din Bucureşti!
În 1934 este ales primar de locuitorii satului Băneasa – astăzi cartierul cu acelaşi nume – fără să candideze. Începînd cu anul 1936 conduce ca preşedinte, Colegiul Medical de Ilfov iar peste doi ani, Colegiul Medical pe ţară. S-a ocupat fervent de interzicerea practicării ilegale a “medicinii” de tot felul de către vraci, moaşe şi prinţese ale magiei negre sau de altă culoare. De asemenea tot el ia măsuri pentru a se închide cabinetele de cosmetică conduse de persoane fără diplome şi pregătire corespunzătoare dar mai ales împotriva impostorilor care, “inducând în eroare marele public, îi speculau naivitatea”, împiedicându-i să mai ţină şedinţe de “magnetism”, “misterele telepatiei”, etc.” În acest sens a publicat studiul “Pericolul social al practicării ocultismului”, îndeosebi asupra sănătăţii mintale.
Între anii 1936-1940 a fost colaborator al nou înfiinţatei Reviste de Medicină Legală. Abia ieşit la pensie în 1938, doctorul Nicolae Minovici se îmbolnăveşte de cancer localizat în laringe. În ciuda traheotomiei făcută la Viena în 1940, doctorul a continuat să trăiască chinuit de dureri pînă la 26 iunie 1941.1


1 N.Ioanid, B.Angelescu, Fraţii Minovici, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970